a mîndriei sale, Take Ionescu s-a ridicat ca să declare că va informa Coroana.
Regele Ferdinand era pregătit pentru situația nouă care se crease prin această înfrîngere a primului său sfetnic. Refuzînd dizolvarea, el i-a primit demisia. La orizont apărea, după înțelegerea prealabilă, Ion Brătianu. Se pare chiar că el fusese recomandat, în interesul țerii, de acela care pleca.
Dar și de data aceasta, Brătianu avea de la Suveran sarcina de a încerca necontenit dorita și necontenit escamotata concentrare de partide și de puteri. Și, ca și la 1918, el a făcut tot ce i-a stat prin putință – iar mijloacele lui erau mari și felurite – ca să înlăture orice tovărășie, și în special aceea, care-i fusese recomandată, a ardelenilor, și ca să facă imposibilă orice plată față de mine a datoriei contractate în lupta comună. Din nou ingineria politică a lui, cu neapăratul calcul al rezistențelor, era să intre în joc.
Se aștepta desigur ca d. Maniu și ai săi să manifeste cele mai lacome pretenții și să se întindă asupra lor la „pertractări”, care, dată fiind situația, cu tot ce fierbea la averescanii înlăturați, cu tot ce putea să pregătească îndemînarea dlui Argetoianu, pentru care ispita puterii e irezistibilă, nu se puteau prelungi fără termin. Mulți dintre liberali, ca Al. Constantinescu, ca d. C. Banu, care m-a cercetat acasă pentru a-și arăta temerea că nu se va ajunge la capăt, erau pentru o înțelegere. În jurul a vreo trei mandate de senatori în Ardeal, căci țesătura de interese permanente e acolo așa de strînsă încît nici un ochi nu poate să scape dintr-însa, s-a produs neînțelegerea, pe care manierele dictatoriale ale șefului liberal nu erau potrivite ca s-o împace. În cîteva zile, el părea furios împotriva intransigenței transilvane pe care n-ar fi știut cum s-o înlăture mai mult.
Cu mine s-a făcut teatrul pentru care Ion Brătianu
