se arăta deloc asigurat în ce privește soarta guvernării sale.
Ce era în capul parlamentarilor regimului averescan o arăta, de altfel, vizita pe care mi-au făcut-o d. I. Petrovici, fostul elev și colegul de la Iași, vechiul colaborator al foii mele, împreună cu basarabeanul Bogos, autorul unei folositoare cărți despre unirea provinciei sale, cari-mi propuneau să mă ridice pe mine la locul ocupat, după sfatul meu, după insistențele mele, de Take Ionescu, făcîndu-se garanți că, pentru a nu avea neplăceri, generalul ar primi prezidenția Senatului, iar d. Argetoianu ar face o călătorie de plăcere în străinătate,.. .acest om bun și blînd fiind, firește, capabil de toate sacrificiile. Își poate închipui cineva cum am primit asemenea propuneri, a căror sinceritate rămîne foarte dubioasă.
În ajunul acelei zile, din ianuarie 1922, în care Ministeriul, compus din oameni onorabili, cărora nu le lipsea capacitatea, trebuia să se înfățișeze înaintea necunoscutului, Take Ionescu a venit la mine. Era foarte enervat: ochii îi clipeau și bărbia, ca în momentele grele, îi tremura. Credea că ar fi bine să nu fie de față la ciocnirea care trebuia să se producă. L-am rugat să înfrunte o dușmănie pe care o prevedeam – și i-am spus-o – manifestată prin grobieniile unui om ce nu ar avea nimic de pierdut. Dar să nu dea nici un răspuns, ci să ceară pur și simplu votul, oricare ar fi el.
Așa s-a și făcut. Vorbitorul în numele majorității a fost pamfletarul N. D. Cocea, care n-a cruțat primului ministru nici o ofensă, în mijlocul rîsetelor insultătoare ale majorității, care dovedea o perfectă, și puțintel neașteptată, disciplină. Ardelenii, cari păstrau speranțe de participare importantă la noul regim liberal, n-au venit la urnă, țerăniștii avînd atitudinea contrară. La proclamarea rezultatului, calm, fără a arăta vreo emoție după atîta suferință
