care nu se depărtau prea mult de ceea ce se oferise oratorului țerănist. Nu arăta deci că ia lucrul prea tragic și, în orice caz, pe dreptate îngrijat, și chiar nu atîta cît trebuia, de starea sănătății sale, omul bun și nobil ale cărui sforțări spre unire și lucrul spornic fuseseră continuu așa de nenorocite își cerea un răgaz de întremare în străinătate.
La întoarcere însă măsurile făgăduite nu s-au luat: momentul paraliziei unei timidități așa de înduioșătoare venise. Supt ochii șefului guvernului, deriziunea din vară se evaporase și, de altă parte, regele simțea ațintiți de departe asupră-i alți ochi, aceia ai omului care a avut mai multă influență asupra slăbiciunii lui și care, fără a vorbi, fără a apărea, fără a dori să-l vadă, absent în Cameră, nezărit de nimeni, părînd ocupat de îmbunătățirile agricole la iubita lui fermă de la Florica, în mijlocul animalelor care-i ziceau mai mult decît teribila menajerie politică, stătea calculînd și așteptînd, cu siguranța că, peste atîta prostie, și a oamenilor celor mai inteligenți, peste atîta isterie, și a minților care păreau mai cumpănite, ceasul său, nelipsitul său ceas va veni neapărat.
Pentru a înlocui acea hotărîre regală, în care aveam dreptul să sperăm, nu erau decît două mijloace. De o parte, înțelegerea, nu cu dînsul, cu care de la Iași nu mă mai văzusem niciodată, ci cu oamenii prin cari lucra: auxiliarul, de resurse nesfîrșite, care părea anume făcut pentru un astfel de mediu și pentru astfel de situații, Al. Constantinescu, și cumnatul șefului liberal, stăpînul unor legături de natură privată cu locul de unde se putea rosti sentința mult așteptată, tăcutul domn Barbu Știrbei, ai cărui pași fără zgomot, a cărui catifelată acțiune cu efecte sigure se simțea tot mai mult în tot ce privea politica românească. De altă parte, întrebuințarea revoltei, de atîtea ori și cu atîta durere înăbușită, a lui Take Ionescu,
