dacă admirabila stăpînire de sine a generalului Averescu rezista, principalul său acolit, d. Argetoianu, nu putu să se sustragă influenței acestui mediu de continuă iritație, adăugîndu-se probabil și tot ce putea să rezulte pentru temperamentul său dominator din greutatea relațiilor personale cu un șef pe care trebuia să-l suporte și de a cărui hotărîre, cu sclipiri reci de ghilotină, avea motivul să se teamă.
Astfel veni ziua cînd, în frigurile Reșiței, caracterul, sîcîitor pînă la exasperare, al rostirii dlui Madgearu, cu necontenita întoarcere, de o încăpățânare fără păreche, asupra acelorași învinuiri, fără să se amestece un pic din acea umanitate, din acea generozitate și poezie care e în stare să dezarmeze toate dușmăniile și să aducă o clipă de cugetare senină și la cine a greșit mai mult, acele accente de iacobinism sec și plin de ură smulseră buzelor, care nu se refuzau la nici o cruditate, ale dlui Argetoianu, o insultă de ultimă treaptă care desigur că nu ș-a mai auzit de la locul unde miniștrii reprezintă pe suveran.
Am auzit-o, am semnalat-o și am subliniat-o, după ce, puțintel jenat, cum era și natural, cel vizat confirmase aceea ce prinsese firește mai bine decît oricare altul, și în jurul acestui meprizabil incident al unei vieți politice degenerate am strîns, împreună cu pofte care simțeau că le-a venit ceasul, și tot ce mai era bună-cuviință și demnitate la oamenii cari de un an de zile nu făceau decît să-și piardă timpul în hărțuieli de orbi cari nu văd drumul cel drept deschis înaintea tuturora.
Deci, cu liberalii împreună, cari-și așteptau succesiunea, ne-am dus la Palat pentru a semnala în scris regelui Ferdinand de ce oameni e servit și în ce formă. Peste cîteva zile am putut vorbi și direct Suve ranului, care trăise însă o lungă tinereță între oameni a căror fire orientală găsea cea mai aleasă distracție în gesturi și cuvinte
