el cu un nobil gest, „des Français qui reviendront”. Și nu începuse încă emigrarea, pusă la cale și de anume deputați, furioși cînd strigam în Cameră că, decît oamenii noștri să umple străinătatea, mai bine să crape de foame în țara lor, a țeranilor de peste munți, gospodari împovărați de datorii, cari înțelegeau a face în Franța, țară cu salariile mari, ceea ce înaintași de-ai lor făcuseră, nu fără folos, în America și cari, după ce-și vînduseră pe nimic strămoșeasca moșie, debarcau fără sprijin și fără sfat în acest furnicar uman, în care foarte adeseori erau întrebuințați la un lucru pe care-l desprețuiau arabii și cei din urmă dintre oameni, puși la curățitul gunoaielor. Unii și-ar fi dat ani din viață ca să-și revadă brazda și să și-o știe iarăși a lor; rareori îi întovărășeau femei, fete, care se pierdeau, în cazul cel mai bun, prin slugăritul parizian. Și erau niște oameni așa de buni, de curați, de creștini în suflet! Unul, dăunăzi, căruia îi vorbeam de scăderea și amînarea datoriilor, îmi răspundea, el, care de ani de zile trăia ca rîndaș fără să-și dea un ceas de distracție și mîngîiere:”Am luat la nevoia mea de la un om de omenie, ruda mea, și, ca un om de omenie, trebuie să-i dau banii înapoi la nevoia lui”. Pe cînd polonii își au șefii lor firești, recunoscuți de statul francez, preoții și bisericile lor, școlile lor, și ambasada polonă nu-i pierde o clipă din ochi, ai noștri sînt părăsiți nu numai mizeriei materiale care-i atinge la ceasul crizelor de șomaj, cînd ei sînt îndată atinși, dar și desperării morale, care-i aruncă în categoria dușmanilor oricărei societăți și în rîndul întîi ai aceleia care a ținut așa de puțin samă de dînșii.
În această călătorie la Paris am căutat să învederez și altfel decît prin cuvînt ce poate să înfățișeze în domeniul culturii nația noastră. Adusesem cu mine schițele lui Stoica, marele desenator, pe urmă harnicul pictor,
