mi-am putut da samă cît lipsește acestui tineret, venit la Paris pentru a-și pregăti o carieră ori numai pentru a urma o modă, aceea ce leagă pe un om pe toată viața de țara de unde se trage, de neamul din care face parte. Pe cînd studenții de altă origine caută orice posibilitate de a se afirma ca grup național, la ai noștri pare că le-ar fi rușine să arate ce sînt, ce înțeleg a rămînea în străinătate. În ciuda celor cîteva întîlniri cu mai multe serii dintre dînșii, căutînd să li învederez singura și marea datorie, pe care o afirmau cu o așa de elocventă mîndrie înaintașii lor de pe la 1848: aceea de a strînge cît mai multe cunoștinți și cît mai multă experiență pentru patria lor, am păstrat continuu această impresie: că o rea creștere în școlile de acasă îi trimete cruzi într-o lume uriașă, așa de impresionantă, în care șubrezimea lor sufletească nu le poate păstra bruma de individualitate venită mai mult din instinct.
O dată, la un An nou, înaintea unor ascultători între cari era bunul general Berthelot și dra Văcărescu, rămasă lîngă bătrîna sa maică, o boieroaică din vremile vechi, româncă pînă într-atîta încît, și vorbind cu străinii prieteni, printre cari și-a creat un așa de mare loc, amestecă vorbe românești, s-a prezintat ce e mai acru și amar în criticile lui Caragiale, întovărășind o asemenea lectură pentru o zi mare, încunjurată de așa de frumoase datini, și de alte manifestări nepotrivite, în sunetul viorilor țigănești gîdilite la ureche; n-am putut răbda și, ca semn de adîncă indignare, am părăsit sala. Era aceeași stare de spirit, de o așa de complectă inconștiență, pe care o puteam constata cu același prilej la legație – care, de altfel, continua vechea tradiție de indiferență față de ce se petrecea în colonie și mai ales în această studențime —, unde grija unică era asaltul sălbatec asupra bufetului, un fel de inițiare la viitoarea pradă a bugetului. Cîtă deosebire față de vremea, cu atîtea decenii
