articolul prin care condamnam egoismul încrezut care făcea pe liberali să ia singuri puterea și l-am rugat pe amicalul emisar să-l trimeată la București ca singur răspuns.
Foaia îmi rămăsese, dar în ce stare! Revenită la București în atît de modeste condiții, ea ajunsese total neobservată. Nici la un sprijin al prietenilor mei nu mă puteam gîndi: ei se împrăștiaseră. În tot timpul luptei noastre așa de grele, îmi impusesem să nu am nici o preocupare decît a ei și suprimasem de pe titlul Neamului românesc calificația de partid. Se înțelege – am arătat-o și mai sus – că oamenii ambițioși și grăbiți au considerat aceasta ca o retragere din politică și căutaseră a lua locul care devenea, astfel, liber. Pînă și pitorescul Zelea Codreanu, așa de mîndru de frumosul său cojoc bucovinean și de cămașa înfoiată, se vedea acuma șeful unei organizații părăsite de mine: acest interesant bărbat, înstrăinat acum și de d. Cuza, se simțea de altfel de o esență supraumană; povestea cum, la Chișinău, ținuse o conferință „grozavă“, la capătul căreia lumea, fermecată, se întreba cine vorbise de fapt; gura lui pămînteană sau chipul de pe părete al Domnului nostru Isus Hristos și, ceea ce era îngrijitor, aceasta, misiunea mesianică, pe care o va transmite mai tîrziu mediocrului și violentului său fiu, o vedea în adevăr. Cîte unul rămînea la Liga pe care, și cu ajutorui dlui Cuza – cu care mă întîlnisem, după o ruptură publică în Parlament, a cărei răspundere n-o port eu, în casa simpaticului tînăr avocat Melic, care va rămînea un timp strîns legat de mine, luînd și secretariatul partidului —, o alcătuise generalul Averescu. Prietenul meu de mulți ani, cumnatul meu Ștefan Bogdan, emigrase la liberali și îndemna pe cîți mai aveau credință pentru mine să-l urmeze la noul său domiciliu.
Ar fi fost destul ca să dezguste pe oricine de o activitate politică în care, cu oameni incomplect educați supt
