Un moment de lămurie a venit numai cînd, într-o mare întrunire, ținută la Alba-Iulia, devenită Medina retragerilor Profetului și punctul de plecare al răzbunărilor lui, căci Bădăcinul, moșia ancestrală a nemeșului care era d. Maniu, nu-și înscrisese încă modestul nume în istoria neamului, trebuia să se hotărască definitiv, la supărătoarea lumină a zilei și contra tuturor impurelor duhuri ale nopții care agitau și vor agita totdeauna partidul, orientarea în alegeri, care se anunțau violente.
Invitat, am mers acolo, unde d. Mihalache, căruia vădit orice apropiere prea strînsă de vechiul meu naționalism i se părea și puțin practică, dar mai ales plină de risc și de primejdie, a apărut și el – și unul și altul așteptînd să vedem ce iese dintr-o mașină minunată, dar desigur cu prea multe șuruburi, cum era partidul național ardelean. De sus din galerie am ascultat lungul și bunul „expozeu“ al șefului, care în Parlament păstrase tăcerea ce trebuie pentru a slăbi guvernarea amicului său Vaida, iar, pe urmă, cum nu era altceva de lucru și, la asemenea adunări, nu strică articole culturale sau exhibiții teatrale și nu era la îndemînă nici un tenor, nici un dănțuitor, deși d. Mihalache avea aparența, precum și nici un „teatralist“, nici un vorbitor științific, ni s-a cerut, și șefului țerănesc și mie, să ținem cîte o „vorbire“, indicîndu-ni-se chiar subiectul, ca să nu ne rătăcim.
Apoi, după ce fusese vorba și de o legătură cu liberalii, pe care o voiau mulți dintre bătrîni, pe cînd tinerii doreau să meargă împreună cu noile partide din țara veche, a trebuit ca, în casa primitorului primar Sava, să ascult propuneri ale dlui Maniu din care nu se desfăcea altceva decît nevoia unui modest concurs electoral, de care nu s-ar lega însă nici un angajament. Era, mai mult decît o discuție politică, un interesant experiment al unei psihologii așa de deosebită de tot ce cunoscusem în vreo patruzeci de ani pînă atunci, încît mă puteam
