De fapt, încă de a doua zi putea să se vadă că blocul s-a prefăcut în țănduri la atingerea cu colțul velinei pe care era scris decretul de dizolvare pus de Ion Brătianu în mînile regelui Ferdinand ca să-l cetească generalul Averescu. Atîția ardeleni stăteau la picioarele victoriosului, gîndindu-se mai mult la cariera lor decît la orice idei și la orice amintiri, căci era doar acolo celălalt șef al lor, revoluționarul, frămîntătorul poftelor tinere, poetul cu ochii aspri de presupus dictator al zilei de mîne, d. Goga, care se bucura, în afară de alte aporturi, de permanenta favoare, trecînd din tată în fiu, a dinastiei. Cînd d. Vaida a debarcat, mazil, din trenul care-l aducea cu toate dosarele unei activități spornice pentru țară, și cu d. Tillea, interpretul său, am crezut de datoria mea să-l întîmpin, ca aliat politic, dar mai ales ca român recunoscător pentru ce dobîndise. Am înțeles de la cele dintîi încrucișări de priviri că eram zugrăvit ca autorul, prin prezintarea din inițiativă parlamentară a proiectului agrar al catastrofei, altfel d. Ciceo Pop fiind, fără îndoială, omul care ar fi putut să păstreze primului ministru absent un loc pe deplin asigurat… Din acea zi de lămurire fără cuvinte nu m-am mai văzut cu prietenii de pînă atunci, ocupați peste măsură cu în curînd celebrele „pertractări” în care, cu aceeași metodă, fiecare aducea alte interese și alte ambiții.
