Fratele Aurică” nu voia să primească misiva căpeteniei armatei cu care avea de lucru.
Agonia Ministeriului fără șef, fără coeziune, pîndit, fără să-și dea sama, de toate părțile, supt ochii vag verzi ai dlui Maniu, în fundul cărora licărea o galbenă satisfacție, devenea ridiculă. Zăbava consultațiilor sovietice a dlui Mihalache a scurtat-o.
Cum mă întorceam, cu pitorescul ministru de Agricultură, de la mînăstirea Cernica, uncie ajunsesem a împăca pe țerani cu călugării în cearta pentru pămînt, i-am profețit că, dacă nu se grăbește – el vorbea de luna lui april, încă anume foruri avînd să fie întrebate —, reforma va fi făcută altfel și de alții. Atunci chiar ministrul țerănist a fost chemat la telefon de o influentă doamnă, care i-a cerut să schimbe proiectul, căci altfel va trebui să plece. Încrezutul reprezintant al pedagogiei primare n-a vrut să creadă, și cine avea dreptate era doamna de la telefon.
Mijlocitor în toate buclucurile pe care le stîrneau alții, a trebuit să intervin și în acest conflict, care era să aibă așa de grele urmări. M-am prezintat regelui, care atunci îmi arăta o afecțiune pentru care-i eram recunoscător și pe care mi-a părut rău că, mai tîrziu, de pe urma atîtor intrigi, am pierdut-o. I-am explicat că, oricît ar fi de îndărătnic în formulele proprii sau sugerate, d. Mihalache ar putea fi adus să cedeze asupra punctelor „periculoase”, dar pentru aceasta ar trebui să se discute cu ministrul care de mai multe zile nu putea să capete o audiență. Regele mi-a promis că i-o acordă în joia următoare. Dar, în acea decisivă joie, el era la vînătoare. A doua zi cel așa de grav jignit venea la mine să-mi ceară un sfat. El nu putea fi altul decît acela de a sacrifica situația lui grijii celei mai elementare a propriei demnități, și am redactat eu însumi scurta și hotărîta demisie pe care d. Mihalache a plecat s-a depuie la Palat. Era, căci
