întîmplător și un umor care înseninează atmosfera, făcea bine la locul său; anume scăpătări dintr-un trecut mai depărtat, pe care dușmanii le-au și ridicat în Adunare, se compensaseră prin marile servicii de energică deciziune pe care le adusese cauzei naționale la Arad, în zilele dificile cînd totul părea că se clatină. Dar această deciziune n-o mai avea la București și, răpede informat de sentimentele regelui față de Ministeriu, trăia cu frica unei invitații de a pleca, pe care d. Vaida ar fi primit-o îndată după întoarcere și pe care locțiitorul nu știa cum s-o evite, lăsîndu-mi sarcina de a îndepărta primejdia, care rămînea totuși, foarte amenințătoare, la orizont. O dată m-a chemat la telefon ca să-mi propuie amînarea unor Camere care încă nu lucraseră nimic, pînă în momentul, care nu se putea fixa, al întoarcerii primului ministru.
Era greu de lucrat și cu d. Goldiș, totuși o persoană așa de distinsă prin inteligența și cultura sa și pe care în sfîrșit îl văzusem desfăcut de legăturile cu liberalii, naturale la fostul ministru de Instrucție al lui Ion Brătianu. Era evident că nu uitase înfrîngerea în concurența pentru prezidenția Camerei și nu i se dăduse în schimb, dar nu din vina mea, un portofoliu ministerial. Manierele sale așa de plăcute nu-mi ascundeau acest năcaz. L-am întîlnit și cînd mă gîndeam la un mare ziar popular, pe care l-am fi ajutat să se înjghebe, și d-sa credea că ar fi o adevărată delapidare a fondurilor publice, și la discuția asupra Adresei care, redactată destul de primitiv de tînărul profesor țerănist, V. V. Haneș a trebuit să fie complect refăcută de mine.
Dar cel cu care nu se putea ajunge la nici un capăt era nervosul, explozivul domn Aurel Vlad.
Era o comedie întreagă supărarea ministrului de Justiție, așa de energic cînd lovea tribuna cu manșetele scoase afară, în mijlocul rîsetelor liberalilor, cari erau deprinși cu alți reprezintanți
