pe care, de altfel, nimeni nu-l schițase, fiindcă însăși alcătuirea Ministeriului fusese o surprindere.
Astfel constituit, la Război cu elegantul general Rășcanu, om al regelui, gata, cum s-a dovedit, să treacă imediat, la un semn al Suveranului, în altă formațiune – și se introducea astfel sistemul, nenorocit, al departamentelor rezervate ca o garanție a Coroanei față de miniștrii pe cari nu-i voise și nu-i simpatiza —, Ministeriul avea înaintea sa o sumă de foarte grele sarcini, și astăzi, cînd s-a creat o perspectivă și sînt atîția termeni de comparație, nu se mai poate păstra față de dînsul, ca și față de Parlamentul de la 1919—1920, judecata pe care au rostit-o îndată după căderea lor oameni interesați și plini de patimă, așa încît avea dreptate exponentul literar al unei generații dezorientate și iubitoare de crudități, d. Arghezi, cînd, abia liberat, prin intervenția mea, din închisoarea unde-l dusese colaborarea la gazetele ocupanților, îmi oferea, fără îndoială din absolută convingere, să apere, să glorifice regimul care plecase […].
