era un camarad, un om din lumea noastră și în general un om de lume. Frumos încă, elegant, deprins a vorbi cu femeile, ducînd reputația unui om cu trecere în toate categoriile din societate, el mai avea și marele avantaj de a fi, deși mai tînăr, unchiul dlui Vaida și un unchi foarte consultat și adesea ascultat: nu o dată am avut impresia că, în tabăra ardeleană, dacă d. Maniu oficiază rituri secrete într-un colț al altarului impenetrabil, acela care trage sforile în naos este juristul vienez cu veche reședință la București.
Dlui Popovici i s-au datorit cîteva din măsurile de oportunitate care s-au luat, și nu era lucru ușor cînd mai dăinuia, din îndărătnica voință a dlui Maniu și a consiliului său dirigent, granița economică, monetară, aproape administrativă și politică, între Ardeal și părțile de dincoace. Supt ministerul său s-a început ștampilarea, așa de tîrzie, a coroanelor, scăzute la jumătate din valoarea leului și, din nenorocire, mulțămită unei îngrozitoare conrupții, continuu alimentate cu noile transporturi pe care le trimetea Ungariei. Exemplul Serbiei n-a fost urmat, și aceasta ne-a adus mari pagube.
Între ardeleni nu se putea găsi un ministru de interne care să-și ia răspunderea situației după plecarea generalului Averescu […]. Ca un fel de pedeapsă fiindcă am făcut să se piardă omul popular, ca și cum el ar fi fost dispus să lucreze pentru alții, mi s-a impus de președintele Consiliului pe care-l puteai vedea în pat, după obișnuitele conversații nocturne fără scop, pe la ceasurile unsprezece dimineața – și
