început numărarea buletinelor, în care multă vreme d. Goldiș părea că păstrează întîietatea. În fundul urnei însă cîteva zeci de voturi au fost pentru mine. De la tribună, cetind rîndurile răpede înseilate cu creionul, anunțam hotărîrea mea de a apăra contra oricărei intrigi existența Parlamentului a cărui majoritate mă alesese. Peste cîteva momente, generalul Averescu, care mă ascultase cu o lucire de mînie în ochii reci, impenetrabili, din lunga față palidă, demisiona supt cuvînt că i se adusese de noul președinte al Camerei o jignire pe care n-o putea tolera. De fapt, era zădărnicirea unui plan, care venea poate de la infernala viclenie a lui Brătianu, dar poate, printr-însul, de la regele, hotărît să termine cu o Adunare de o rară independență, a cării acțiune îi părea primejdios de incalculabilă…
Din acel moment, întreaga răspundere pentru situația pe care o crease alegerea și declarația mea cădea asupră-mi, și mi-am dat samă de primejdia deasupra căreia, în fiecare moment, călcam.
Prima și cea mai mare greutate a ceea ce ar fi putut să fie nu o umplutură sau un incident, ci pornirea marii opere de reforme, atît de mult așteptate și, în acest moment, de cea mai urgentă nevoie, venea din nedeprinderea la lucru a ardelenilor, obișnuiți să răstoarne și încătușați în formulele abstracte, de secole uzate, ale ideologiei universitare ungurești, de care era pătruns, pînă la ultima celulă a organismului său, șeful însuși. Artiști în lungile discuții, pe care le iscodise regimul austriac ca să înșele pornirea de luptă, avîntul spre viață al supușilor săi, ei își găseau deplina mulțămire în această zădarnică irosire de vitalitate. Și totul se făcea în cel mai absolut mister, cu strașnica frică nu cumva să se audă ceva în afară și astfel toată partida să fie pierdută, acea partidă pe care d. Maniu și-o rezerva pentru sine, „fratele
