multă trudă, șeful ardelenilor a admis că „am putea să fim una”. A trebuit, într-un tîrziu, după miezul nopții din noaptea a treia, să amintesc că eu am o ocupație și că ori se ajunge la un rezultat ori sînt silit a nu mai participa la discuții care înaintau așa de puțin. Atunci în fine d. Maniu, înaintînd ca la moarte, a consimțit să puie iscălitura sa pe actul de constituire a „blocului”.
Pentru ca acesta, care a făcut prim-ministru pe d. Vaida, regele Ferdinand explicîndu-mi că un ardelean trebuie să fie în frunte cît se discută la Paris despre Ardeal, să fie o adevărată forță, ar fi trebuit două exclusivisme mai puțin: al ardelenilor și al țerăniștilor, cari nu se dădeau minați la puterea pe care ar fi împărțit-o cu alții, a căror gheară întinsă o simțeau și, apoi, acea putință de lucru împreună care nu vine decît sau dintr-o lungă obișnuință, însuflețită de sentimente adevărate, sau dintr-unul din acele entuziasme nobile, generoase, care fac să se treacă peste orice interes și să se uite orice amintire. Ambele condiții lipseau.
O simțeam cînd îmi interzisesem mie orice amestec într-o răsplată reclamată de atîția nerăbdători și, afară de grupul Cuza, prietenii mei mă urmau. Dacă totuși am trecut peste această hotărîre și am luat prezidenția Camerei, a fost ca o protestare contra loviturii, de închipuită iibăcie dar, de fapt, de o neînchipuită naivitate, a ardelenilor cari, dînd Internele generalului Averescu, fără a mai întreba celelalte grupe din „bloc”, credeau că pot imobiliza pe omul înzeit de foștii lui ostași – lucru pe care nu l-am înțeles îndeajuns, sufletul popular avînd totdeauna tainele sale neașteptate – și a se folosi dincoace de Carpați de o astfel de popularitate, zădărnicind în același timp uneltirile dlui Goga, al cărui suflet, răpit unei nobile poezii, era mînat furtunos către ținte
