să inaugureze o viață cu totul nouă, plină de conflicte, desigur, dar capabilă de neașteptate revelații, a României.
Deocamdată, mai vie era pornirea de ură contra liberalilor din partea aglomerației sătești care, în anume momente, pornea cu un urlet furios spre băncile din dreapta unde, supt conducerea dlui Duca, un muget de aceeași extensiune îi răspundea imediat.
Dar Aliații grăbeau, liberalii, retrași de la putere, rămîneau în atitudinea celui mai absolut refuz, guvernul de generali nu făcea decît să-i urmeze în această tăgăduire, și se adăugea pasiunea antisemită a prietenilor mei Cuza și Șumuleanu, plus mesianismul cu cojoc al dlui Zelea Codreanu, care simțea că de la opinia sa atîrnă pacea Europei […]. Și totuși trebuiau două lucruri, și anume, fără cea mai mică zăbavă: un guvern, întîi, și, cu el, iscălirea tratatului, așa cum era, cu tot ce cuprindea într-însul, cu partea care ne folosea și cu cealaltă care nu era să se execute niciodată, cum a fost, de la început, chiar înainte de a consulta pe însărcinatul de afaceri al Franței, prietenosul tînăr Cambon, convingerea mea adîncă.
Pentru întîia oară am văzut și noi, cei din țara veche, ce înseamnă o pertractare ardeleană, după cea mai sigură rețetă blăjeană. Într-un cadru potrivit, salonul bunului d. Popovici, trei seri de-a rîndul s-a ventilat, mai cu înțepăturile dlui Cuza, mai cu glumele dlui Inculeț, mai cu legănatul în șezlong al d-lui Bontescu, mai cu semnele din sprîncene ale dlui Maniu, chestia, esențială, ce sîntem noi. Eu credeam că trebuie să fim baza pentru un nou regim, indispensabil; după
