ochii vii în fața de zîmbitoare lună plină a domnului Inculeț, ales și la Academie ca reprezintant al ținutului său, destăinuia psihologilor fibra de dibace umblare cu oamenii pe care o ascundea această prietenie deschisă tuturora, această măruntă elocvență, iute, aproape șoptită, în anecdotele rusești ale căreia se ascundea atîta maliție.
Cu cine te puteai înțelege mai greu, în ciuda relațiilor personale cu unii dintre dînșii, erau țerăniștii. D. Mihalache venise la prima redacție a mea în București, la tipografia vechiului meu șef de ateliere Nicolae Stroilă care, editor din prietenie al acestei cărți, era menit să ajungă un mare industriaș, și-mi desfăcuse înaintea ochilor un vast program de clasă. Mărturisesc că n-am prevăzut viitorul cînd i-am spus, scurt, după ce înainte de război îl lămurisem în chestia luptei de clasă, inacceptabilă pentru mine, printr-un articol în Neamul românesc, că încercarea sa politică nu poate reuși, orice agitație democratică, ba cu forțe mai slabe decît aceea pe care știam că o desfășurasem eu, fiind menită unui răpede faliment; nu mă gîndeam ce ușor îi va fi să culeagă poamele din copac, suit pe acela care n-a ajuns el însuși să atingă coama zidului! Iar cînd d. Virgil Madgearu, în redacția mea definitivă, și-a întins teribila falcă voluntară către mine, cerîndu-mi solidarizarea cu un protest privitor la alegeri, l-am întrebat în ce calitate vine și de ce partid îmi vorbește: n-am gîcit că acel care-mi stătea palid și ciudos înainte va fi Robespierre-ul sigur de sine al unui iacobinism învingător.
În ce privește pe electricul domn Iunian, care va fi apoi „restauratorul” unei regalități, și pe d. dr. Lupu, menit să ajungă cel mai focos dintre tribuni, nu se simțea, la începutul unei activități parlamentare a cărei scurtime n-o bănuiam, prezența lor în această lume învălmășită dar cu cele mai bune dispoziții în fond, care ar fi putut
