În această atmosferă de nehotărîre s-au făcut alegerile, de altfel cu totul liniștite, și rezultatul lor a fost uimitor, cu totul deosebit de ce speraseră liberalii, cari se credeau pentru totdeauna înstăpîniți pe țara „creată” de dînșii.
Ura contra vechilor practici ale politicii românești pe care, cu voie sau fără voie, ei le întrupau, a făcut ca voturile să cadă numeroase pentru oricine anunța o politică nouă. Amicii mei au avut un neașteptat succes, putînd forma astfel un grup important în Camera deputaților. Dar, cum cel care striga mai mult împotriva trecutului și care prezintă mai încîntătoare miraje de viitor, fără ca personal să i se poată aduce înainte vreo greșeală, era încunjurat de mai multă simpatie de către un popor care trecuse prin cele mai teribile suferinți, cum în Muntenia ocupanții duseseră, timp de peste doi ani, o înverșunată campanie contra „autorilor nenorocirii publice”, s-a putut strînge împreună un bizar conglomerat de nemulțămiți și de ambițioși, de politiciani schimbați de piele și de aspiranți la onoruri, pe cari i-a acoperit cămașa simbolică a învățătorului Mihalache, devenind un partid social, al unei țerănimi pe care mulți dintre dînșii n-o cunoscuseră decît prin pledarea proceselor de la sate. În față, formînd trei cercuri închise, dezorientați și bănuitori, stăteau reprezintanții provinciilor liberate sau reunite și, între dînșii, ardelenii, deși îndușmăniți confesional, aspirau, pe temeiul că ei reprezintă Occidentul pur și „democratic”, față de un Orient „bizantin”, „grecesc”, plin de o intolerabilă demoralizare, la conducerea exclusivă a țerii, noi ceștilalți avînd numai posibilitatea, aproape chiar datoria de a ne înscrie în „partidul regnicolar”, al cărui club îl împlîntaseră la București. Un om cu privirea de oțel și inima de piatră, un mag al misterului politic dibaci întreținut asupra unei insuficiențe personale pe care știa așa de bine s-o ascundă, avocatul Iuliu Maniu nemeș sălăjean, cu cultură exclusiv maghiară, catolic de
