unei case de editură, incapabil de a o răspîndi în ajunul falimentului său. O nouă ediție a fost dată apoi în tipografia cumpărată la Viena de d. Blank. Pentru unele suflete bune am apărut imediat ca naționalistul trădător pe care-l cumpărase Banca, – și nu-mi rezervasem măcar drepturi de autor… Calomnia scîrboasă a fost strigată și în Cameră și colportată prin ziare care nu se dau înapoi de la nici o mișelie iar pedeapsa prin justiție nu se poate căpăta la noi. Apoi lecțiile de la Școala superioară de război asupra călătorilor la noi au format trei volume care, acestea, întru cîtva cetite, vor apărea și într-o a doua ediție.
La această operă științifică se adăugeau două încercări noi de a învia în formă dramatică trecutul nostru: Constantin Brîncoveanu și Cantemir Bătrînul; numai cea din urmă s-a reprezintat întreagă, la 1931, în Cluj.
Unele din lucrările pe care le adusesem în manuscript de la Iași au fost tipărite de Academia Română, în depozitul căreia, destul de vast ca să nu fie o nevoie de a vinde cărțile, intrară pentru a rămînea. Finanțele Academiei se refăcuseră puțin, după ce, la început, ele nu erau în stare să susție nici publicarea memoriilor cetite în ședință publică, așa încît în biata mea Revistă istorică, apărută pe cea mai mizerabilă din hîrtiile de după război, au ieșit nu numai comunicațiile mele, dar și acelea ale lui Dimitrie Onciul și Pârvan.
În Academie era greu să se revie la atmosfera așa de necesară pentru lucrul dinainte de război sau, mai exact: dinaintea osebirilor de păreri din timpul neutralității, cînd mi-a trebuit oarecare trudă ca să aduc alegerea părintelui Lupaș și premierea cărții „dezertorului“ Tăslăuanu despre însăși „dezertarea“ lui. Nu numai că se ținuseră, cu cei rămași în București, ședințe, supt ochii și cu îngăduința, compromițătoare, a celor cari îngăduiseră
