medievale dintre Apus și Răsărit în evul mediu (1909). Pentru omagiul comemorativ al lui Amari, arabizantul italian, trimesesem un dialog abisino-latin găsit la Florența și am fost uimit aflînd că descoperisem cel mai vechi text de limbă amarică (1910). Pentru suedezi lucrasem o ediție, după cea din Studii și documente, a cronicii, scrisă de interpretul Amiras, a șederii lui Carol al XII-lea la Bender.
Încetul pe încetul istoria universală redevenise obiectul preocupațiilor mele. Întîi în legătură cu catedra pe care o ocupam la Școala Superioară de Război. În loc să predau elevilor mei, decît cari n-am avut alții mai atenți, mai înțelegători, mai personali în tezele lor de sfîrșit de an, în loc să prezint an de an fapte și date pe care le găsește cineva în orice expunere curentă, am gîndit că ar fi mai bine să desfac vastul cuprins al vieții societăților omenești în acele probleme la a căror soluție, crudă, dar de atîtea ori necesară, prin arme sînt chemați ei, la ceasul lor. Astfel istoria relațiilor dintre francezi și germani de-a lungul veacurilor mi s-a înfățișat ca o problemă a Rinului, și cu acest titlu a apărut, după notele stenografice ale amicului Stahl, cea dintîi lucrare cu acest caracter, desigur nou, în 1912. Anul următor, propria noastră istorie se amesteca în dezbaterile sîngeroase privitoare la soarta Dunării, și o Chestie a Dunării a apărut deci la sfîrșitul cursului, cu explicația: Istoria Europei răsăritene în legătură cu această chestie. Și această publicație era prezintată ca fiind menită numai elevilor mei. La 1914 am grupat în jurul problemei mediteraneene (Chestia Mediteranei) ceea ce credeam mai esențial în istoria Europei de miazăzi.
O contribuție românească la cunoașterea istoriei apusene a fost în intenția mea reluarea cronicii românești, scrisă de agentul diplomatic muntean, despre expediția prin care, în 1716, turcii sălbatecului Mare-Vizir Gin-Ali
