Mihai Viteazul, prefața de la volumul XI din Hurmuzaki, care dădea tot secolul al XVI-lea înainte de Mihai, aceea de la Studii și documente, IV, în care era vorba de relațiile noastre cu Ardealul în al XVII-lea; istoria mai veche o atinsesem în notele de la volumul III din aceeași colecție, discutînd informații nouă găsite de mine, pe lîngă cele din al treilea volum al Actelor și fragmentelor; vorbind de Cantacuzini, complectasem refacerea istoriei noastre pentru secolul al XVII-lea ca evenimente interne. Prin cele două prefețe despre Callimachi, veacul al XVIII-lea, care fusese cercetat amănunțit și în analiza cronicilor pentru Istoria literaturii din această epocă, fusese lămurit aproape în toate colțurile lui; prefața de la volumul X dădea toată istoria economică a acelui timp și, așteptînd Istoria lui Tudor din 1906, mersesem și dincolo de activitatea boierilor reformatori, pe care o analizasem acolo și o deslușisem și în Convorbiri prin explicarea unei scrisori a lui Hammer, istoricul Imperiului otoman, și prin rezumarea corespondenței Mitropolitului muntean Filaret. Ajunsesem deci pînă la instalarea domniilor pămîntene. Dacă Regulamentul Organic, care-mi era antipatic, cu palidele lui umbre domnești, și anul 1848, care fusese pus într-o nouă lumină de marea publicație comemorativă încredințată de D. Sturdza lui Nerva Hodoș, ceea ce-mi va permite să public în revista mea Floarea darurilor un studiu despre Craiova și Unirea, îmi erau mai puțin cunoscute, în schimb, prin tipărirea actelor lui vodă-Știrbei, prin răbdătorul studiu asupra Vieții și Domniei lui atinsesem epoca Unirii, pentru ca numai în 1909, adunînd manifestațiile în scris ale lui Cuza-vodă, să dau pentru inaugurarea statuii Domnului de la 1859 și liniile de căpetenie pe care le cere o cît de largă prezintare a operei lui (Unirea Principatelor, 1909).
Toate acestea, n-ajungeau însă. Ele trebuiau topite într-o operă sintetică, de care am fost legat timp de un întreg
