cu ale dlui Cuza, al cărui punct de plecare fusese economic și social. Darea de samă, care a format o întreagă broșură, a apărut în România jună, trezind, de altfel, puțin interes, ca tot ce se publica în această admirabilă foaie, care peste cîteva luni și-a oprit apariția, primejduind și existența tipografiei”Minerva”, creată mai mult pentru acest scop.
Ceea ce nu s-a mai putut publica deci acolo – și vechea mea patimă de ziarist se trezise, pentru a nu se mai istovi niciodată —, a putut trece, grație lui Rubin, neînregimentat în vreun partid și destul de inteligent ca să-și dea sama că asemenea convingeri sînt drepte și că ele trezesc tot mai mult opinia publică, fie și numai din cauza persoanelor care erau în joc, la l’Indépendance. Acolo s-a tipărit deci o nouă serie de articole, în care, reluîndu-se tema din recenzia asupra lui Damé, se urmărea trecerea de la o viață modestă, dar reală, potrivită cu noi, capabilă de a da forme proprii și de a întreținea o atmosferă morală, la această păpușerie de care se puteau înșela numai vanitățile ușoare ale copiștilor străinătății, ai unei străinătăți neselecționate și neadaptate nevoilor noastre, și se arăta tot răul care a putut să rezulte din această degradantă atitudine de perpetuă sclavie; partidele, toate partidele erau denunțate ca instrumentul continuu întrebuințat al degradării noastre timp de mai multe decenii. Cum conducătorii țerii ceteau mai mult în limba franceză, aceleași lucruri care trecuseră neobservate în „obraznica” foaie de radicalism transilvan a lui Aurel Popovici stîrneau acuma discuție și împotrivire, creîndu-mi, în general, cu totul altceva decît simpatii, cu care de altfel nici n-aveam ce face. Această atitudine de dușmănie crescîndă, perfect inteligibilă deci și de care n-aveam cum să mă supăr, s-a întărit și prin articole scurte în care simțeam că exprim sentimentele a sute și mii de intelectuali cari nu scriau, cari, din deosebite motive, nu
