mi-a părut că e o necesitate. Pentru aceasta am ales ce e mai frumos, mai îngrijit ca formă în opera lui Asachi, deprins la școala italiană de la începutul secolului și atît de neînțeles tocmai prin caracterul complex al formei sale. Un frumos volum, legat în simili-pergament, n-a aflat decît un număr extrem de redus de cetitori. Optimismul meu îmi ascundea zădărnicia unei astfel de încercări, iar a mă adresa la stat pentru desfacerea prin școli și biblioteci populare, mijloc la care cu frîngere de inimă a trebuit să recurg mai tîrziu pentru alte publicații, nu-mi stătea în obicei. Mi se pare că nici astăzi poetul ieșean nu se citează după ediția mea, îngrijită cu atîta iubire. M-am trudit apoi să readuc primele poezii ale lui Alecsandri la forma inițială, mult mai firească, și un al doilea volumaș s-a adaus la o colecție osîndită de la început. N-am uitat nici pe Bolintineanu, din care era puțin de cules, pe Crețeanu, pe poetul bucovinean Petrino. Prin îndrăzneala unui vers așa de nou, prin raportul lui cu folclorul, pe care-l strînsese cu ajutorul elevilor lui, mi se impunea și Baronzi, din care poate nu s-a cumpărat un singur exemplar […]. La dezvelirea statuii lui Cuza-vodă, prezintam unui public care se menținea îndărătnic inexistent, o antologie a poeților Unirii, în scrisul cărora erau bucăți surprinzător de încă vii. Colecția va fi fost arsă ori topită în cazanele fabricilor de hîrtie supt ocupația străină. În alt format, începusem o editare a proverbelor, traducînd pe cele orientale, și am cules ceva și din hîrtiile lui Baronzi, pe care mi le încredințase, cu manuscripte de romane, o bătrînă profesoară, fiica lui, măritată cu un inginer Ghirgiu – le-am dat Academiei Române —; ba am publicat și o broșură
