ca să fie una din cărțile bisericești obișnuite. Uimit, m-am încredințat îndată că am înaintea mea, în acest volum de banală înfățișare, traducerea integrală a lui Herodot, unul din titlurile de glorie ale vechi noastre literaturi, – și încă redată fără nici o schimbare în formă, de copistul de acum o sută de ani. Nu știu cum voi fi mîncat în casa primitoare a amabilei doftorițe, dar seara, în tren, am dormit cu capul pe povestea depre Dariu al lui Histaspe, despre zeii animali ai Egiptului și scito-geții de pe malurile Mării Negre. Inteligentul meu șef de ateliere, d. Onciu, pe care numai soarta l-a împiedecat de a se face un cărturar, a descifrat apoi rînd de rînd la vingalac întinsa povestire, pe care o verificam, o comparam cu originalul și o adnotam dînd neamului meu, la 1909, cu o deosebită bucurie, acest tezaur de limbă.
De mult, Învățăturile lui Neagoe Basarab zăceau într-o ediție din vremea Regulamentului Organic sau în paginile, atît de greu de găsit, ale Arhivei istorice a lui Hasdeu. Era păcat de frumosul stil al traducătorului din slavonește, care lucra probabil după îndemnul”Basarabilor” de mai tîrziu, Radu Șerban, Matei-vodă sau poate și Constantin Brîncoveanu, care-și zicea”Basarab”, și păcat și de atîta autenticitate istorică, pe care, în spiritul meu măcar, n-a izbutit s-o clatine acribia hipercritică a filologului grec, mutat la o catedră universitară de la noi, învățatul profesor Demostene Russo. Am dat astfel, la 1910, și o ediție nouă din această carte fundamentală, indiferent de caracterul de compilație pe care l-a deslușit așa de bine d. Russo însuși.
Se va vedea îndată cum fusesem adus, aș zice chiar: silit să mă îndeletnicesc cu deslușirea sintetică a întregului nostru trecut. Tipărisem demult o Istorie a evului mediu și o Istorie modernă pentru școli, fiind adus la aceasta de cunoștința lipsei de valoare a cărților ciupite
