zile la Liga Culturală, înjghebam paginile manuscripte ale lucrării.
Ușor nu era nici într-o privință. Sîmbătă seara, tragedia plăților, care cu valuta de atunci nu întreceau – am spus-o – cu mult trei sute de lei. Contabilii cei adevărați eram eu și soția mea, contabilul de formă din odăița de sus, deasupra tipografiei, avînd doar sarcina „științifică“ de a constata prin metodele specialității sale un „cîștig” din care eu nu găseam nimic în saltarul-casă al biroului moștenit de la călugărul Varahiil. Dar în fiecare seară desperatele lătrături ale lui”Haiducu” păreau că anunță asaltul unei bande de hoți, și, din cînd în cînd, împreună cu corul nocturn al găinilor mele, se auzea căzătura fatală în pivniță a unui iepure de casă, speriat de salturile apărătoare ale dulăului. Și vîntul părea că va străbate prin păreții de paiantă. O, nu e ușor să te faci țeran la treizeci și șase de ani! Numai, grămădiți în două cămăruțe și cu bătrîna mea mamă, patru copii dormeau somnul vrîstei lor fericite.
Fusesem invitat să dau conferinți asupra trecutului armatei noastre. Ele se țineau undeva în Calea Victoriei înaintea unui auditoriu de ofițeri. Am putut constata încă de atunci cît de înțelegători sînt ei la orice problemă, chiar cînd nu atinge de-a dreptul cariera și preocupațiile lor. Poate de aici a ieșit ideea de a mă înscrie între colegi pe cari abia i-am cunoscut în treacăt ca pe interesantul bătrîn basarabean Arbore, icoană de stareț istovit de posturi, supt coama de vechi revoluționar, pe care-l prețuiam și ca prezentator pentru Academia Română al patriei sale celei mici, ori pe magistratul Oscar Niculescu, cu care era să mă întîlnesc pe scaunele Senatului, ca profesor cu anul – cum a rămas obiceiul – la Școala superioară de război. Dar din acele cîteva conferinți duse mai departe, întîi pînă la moartea lui Mihai Viteazul, apoi și pînă la epoca Regulamentului Organic, a ieșit cea dintîi
