N-am putut face nici într-un șfert de veac, pe departe ceea ce visasem în momentul cînd m-am hotărît să mă închid în Vălenii de Munte, departe de un mediu în care sprijinul moral nu-mi lipsea de mult, dar așa de puțini mă ajutau să pun baza materială neapărată pentru urmărirea scopului meu. Dar subscriitorii se găsiseră, și încă răpede, capabili de a-mi da capitalul trebuitor pentru ridicarea zidurilor și procurarea mașinilor. Bunii meșteri, plini de tradiție, ai localității lucrau de zor la isprăvirea clădirii începute în primăvară, și astfel, de Paști, în anul 1908, eu puteam să privesc zidirea isprăvită și, așteptînd pe meșterii mei cari, cu Nicolae Stroilă și Constantin Onciu în frunte, îmi veneau de la vechea tovarășă”Minerva”, mă încîntam în grădinița din fund supt pomii în floare, priveliște pe care n-o mai văzusem din copilăria mea botoșăneană, de aburirea vîntului proaspăt al dealului și de ușoara muzică a albinelor scormonind în florile prunilor numai o zăpadă. O mulțămire care nu se poate rosti prin cuvinte-mi cuprindea trupul și sufletul întreg. Solemn, impresionat, curierul fără uniformă aducea în acest loc depărtat de vuietul politicei bucureștene maldărul de corespondență al ziarului meu.
Inaugurarea mi-a adunat pe toți prietenii. Gustam mîndru ciudata simfonie pe care o făcea motorul american cu detonație, ale cărui pîcîieli le ascultam, le pîndeam cu grijă și de la distanță în primblările mele și uruitul greoi al rangelor de fier din cele două mașini luate în parte pe datorie și din care una, în viață și astăzi, poartă data Războiului pentru Independență.
Cea dintîi publicație mai întinsă, a cărei frumoasă înfățișare era o datorie de onoare pentru noi toți, cari știam ce a fost și ce este”Minerva”, a fost firește Istoria Bisericii, care-mi plătise casa. Se tipărea în același timp cînd în odăița de lîngă culoarul în care-mi grămădisem cărțile indispensabile, celelalte fiind depuse pentru ani de
