plină de buruieni, în care copacii, de multă părăsire, stîrpiseră și o căsuță simpatică în dărăpănarea ei, unde în ultimul timp stătuse o vrăjitoare care dădea în cărți și împrumuta cu dobîndă, ceea ce firește mi se va cere în primele timpuri și mie, în calitate de succesor și moștenitor al specialității. În față, la căderea serii, un cimitir vechi scînteia de luminile la morminte și răsuna de bocetele femeilor îngenuncheate. Iar alături, într-un fel de hardughie povîrnită, sunau pe tinichea ciocanele lui Moise, singurul evreu al localității, descălecat cu mulți ani în urmă tocmai de la Mihăilenii moldovenești ai lui Vodă- Sturdza, și atît de vălenar prin obișnuință, încît văduv, se îngrijea de copii, cari se chemau Filip și Mîndruța, singură mica ei soră Rașela amintind o religie de care tinichigiul, nepurtat de mult pe la sinagogă, era aproape cu totul despărțit.
Mi s-a spus că în adevăr acel colț de sălbătăcie, așa de părăsit încît nici cînele, frumosul dulău”Haiducu”, pe oare l-am adoptat, nu mai lătra la străinii cari intrau în voie ca în multe livezi fără stăpîn, e de vînzare și că prețul, de vreo patru mii de lei, trebuie plătit în mîna unui pîrlit de fotograf care se află la Ploiești.
Fotograful era evident aproape, romantismul acestui colț de pustiu mă atrăgea, fiica mea cea mare avea grabnică nevoie de aer, de necontenit aer – și ce frumoasă era aici imaculata iarnă, cu sărutul soarelui clar pe gheață, cu pitorescele cortegii ale irozilor mergînd foarte serioși, ca în Botoșanii mei, din casă în casă! – dar era o mică dificultate. De unde cei 4.000 de lei, și de unde tot ce mai era nevoie pentru ca în odăile goale de mult să se poată așeza o viață de familie și o groază de cărți fără care această retragere la țară ar fi fost o sinucidere?
Mi se vorbise mai demult de intenția pe care o avea Haret de a se scrie istoria bisericii românești. Subiectul nu mă atrăgea îndeosebi, iar cercetările preliminare îmi