alta spre Bîscele Buzăului și Muntele Siriului, nu era încă întins. Un patriarhalism desăvîrșit, fără prăvălii în stil românesc cu coperișuri de aramă, cu stîlpi estetici și altă podoabă pretențioasă și inutilă, stăpînea localitatea unde, în margenea mînăstirii din secolul al XVII-lea, cu șirlăul ei de țigănie mai mult sau mai puțin înălbită, și a dungii de dugheni pitite supt umbrare, vegetau familii pe jumătate țerănești venite în parte din Ardeal și păstrînd în graiul lor ceva din particularitățile de vorbire ale locului de origine. Era aici o pace, o bună înțelegere românească, o armonie întîrziată, fără nici un amestec de populație străină, care cucerea îndată, ca și încunjurimea, pe care am străbătut-o în cîteva zile, descoperind tot ceea ce se ascundea necercetat în bisericile și mînăstioarele, în casele de moșneni înstăriți de belșugul prunelor din acele bătrîne sate.
N-aș fi gîndit că voi fi prins și păstrat durabil în acest loc prielnic gîndului și lucrului. Cel purtat prin multe locuri nu părea că poate prinde rădăcină pe un pămînt așa de îngust, unde totuși zările erau mai libere decît aiurea. Cădea atunci, prelungindu-se din zi în zi, una din acele mucede ploi de iulie cu care e darnic muntele nostru. Și nu cetisem nici îmbietoarele rînduri ale lui Vaillant din a lui Orograjie de pe la 1840, pe care așa de frumos le-a tradus apoi neuitatul meu tînăr prieten Vasile Bogrea pentru unul din Calendarele Neamului românesc. Dar, cum stăteam să plec, bălanul birjar sprinten al cărui nume îl arăta ardelean, Tohăneanu, îmi spuse cu prietenie țerănească ce bine ar fi pentru localitate dacă ar avea la îndemînă pe cineva ca mine (nu știu cine-i va fi dat ideea, foarte exagerată, despre valoarea mea, care stătea doar într-o întîie alegere, la Iași, ca deputat). L-am întrebat unde aș putea să mă așez pentru a îndeplini această măgulitoare funcțiune de patron al Vălenilor, pînă atunci așa de străin pentru mine. Și el mi-a arătat o livadă