drumul la inimi deschise, cum am văzut-o îndată, și celor mai nobile sentimente.
Se putea vorbi cu folos despre mormintele Domnilor de pe vremuri, cu toată melancolia pe care o trezește de cele mai multe ori soarta lor, de zilele învrîstate cu multă nesiguranță și suferinți ale soțiilor acestor stăpînitori, de arta vremilor care nu înfrumusețau decît ce era de folos pentru îmbogățirea sintezei de bază, de aspectele felurite ale unei societăți atît de interesante, căreia liberalismul „pașoptist”, ajuns la deplina biruință, chiar și în spiritele conservatoare din tradiție, le păstra încă sentimentele zilelor de nervoasă răsturnare. Era o întreagă operă de reabilitare a acelor vremi întîi atacate violent în numele „ideilor noi”, apoi lăsate sistematic uitării, numai cîteva figuri eroice, fără mediu, plutind deasupra acestor ape părăsite. Îmi dădeam seama la fiecare nou contact cu acest auditoriu că lucrurile pe care le spun mișcă și că, din ideile exprimate, cele de căpetenie rămîn. Obiceiul românesc de a veni la început cu foarte mult entuziasm, pentru ca încetul cu încetul participarea așa de călduroasă să se retragă, nu se verifică data aceasta, și-și poate închipui oricine care putea fi satisfacția cuiva care nu căuta în aceste prilejuri o simplă transmisiune de cunoștinți istorice.
Astfel s-a alcătuit cartea, de o adevărată introducere în istoria noastră culturală, pînă atunci neatinsă – iar peste un sfert de veac niște tineri încrezuți erau să anunțe cu o obraznică solemnitate că de la ei, contra mea, începe cercetarea istoriei culturale a românilor —, pe care o compun trei părți: cea dintîi, dînd aceste capitole răzlețe, capabile de a interesa și prin evenimentele, prin amănuntele biografice la care se raportă, cea de-a doua, care, hrănită de experiența făcută în lungul și în latul țerii, încerca sinteza vechii noastre arte; cea de-a treia, în care se vorbea
