sau văzute numai în treacăt. Capitole întregi de viață românească se puteau scrie pe baza materialelor cu străduință adunate și cunoașterea așa de folositoare a trecutului se putea prezintă într-o formă legibilă lumii, care începea să prindă gust la cartea scrisă în românește, – și la altă carte românească decît produsele unei literaturi veștede, dincolo de care nu se vedeau încă valorile ce se ridicau și la a căror popularizare am avut și eu o parte.
Multă vreme suferisem de contactul cu publicul cel mare. Nu cred să fi ținut, ani de zile din tinereța mea, altă conferință decît aceea de la Iași, în care mă luptam contra artei tendențioase. Dar invitațiile de a colabora la programul Ateneului Român, ale cărui manifestații de iarnă, luate prea mult în batjocură de spirite ușoare, atrăgeau un public foarte numeros și de o perfectă cuviință, mă îndemnaseră să vorbesc de subiecte istorice sau să încerc, pe temeiul unei lungi experiențe de cetitor, să arăt care sînt cărțile a căror lectură trebuie să fie aceea a oricărui om cult. Ideea Adinei Olănescu de a chema la împărtășirea cu din ce în ce mai vioaia și mai încrezătoarea cultură românească pe femeile, atît de inteligente, dar atît de rău orientate, ale clasei de sus, m-a făcut conferențiar pentru acest auditoriu, cu totul nou, care nu se va mai întîlni astfel, în acest număr și în această dispoziție, niciodată. El cerea desigur să afle nu numai istoria veche, pe care, după cererea altui grup, am expus-o reunind aceste lecții, prin care mă întorsesem la un domeniu părăsit odată cu Universitatea, în Notele unui nespecialist asupra istoriei antice, dar și lucruri pe care poate nici nu le bănuise, zestre adevărată a neamului lor. Aceasta însă impunea în același timp cui își dădea samă de împrejurări și o anume atitudine, anume mijloace de formă, care trebuie animată de poezie ca să afle astfel
