o boabă rusește, spre aceastălaltă cetate de pază a Nistrului moldovenesc. În vagon, călători cari știau românește au prins să mă descoasă, și un domn Mimi a crezut că e mai bine pentru toată lumea ca această vizită să aibă un caracter oficial, pe care, bineînțeles, eu nu-l dorisem deloc. Am fost deci suit în trăsură, dus la ședința „zemstvei”, în care cîte un discurs lunguieț și lătăreț se intercala patriarhal între cele două ceaiuri strecurate prin ocnița sobei din odaia vecină, apoi m-am găsit trecut după vreo două ceasuri la un otel, ca să fiu ridicat de acolo cu trăsura, a doua zi, și expediat fără să fi văzut „creaposta”, cetatea, de-a dreptul la stația de tren de la Căușani, unde un jandarm numai burtă alerga de moarte după trăsura moldoveanului meu. Și, apoi, cu un coleg rus, profesor într-un fund de stepă, care va răsări la București pe cîteva zile, în sunetul adormitor al apei care cînta în samovarul lui, între țăcăniturile roatelor, m-am trezit la Reni, la Galați. Niciodată căsuța noastră națională nu mi-a părut mai albă, mai voioasă, mai cochetă și mai plină de prietenie decît în ziua aceea.
Neamul românesc în Basarabia a ieșit încă din 1905, cetit ca și celelalte părți ale călătoriilor prin care descopeream românilor țara cea mai necunoscută, a lor și a moștenirii lor, dar, ca judecată, ea s-a învrednicit numai de cîteva pagini otrăvite, în revista de la Iași a dlui Stere, iscălite de drul Cazacu, care-mi arunca în față ironicul său despreț pentru că ici și colo făcusem glume, fără răutate, asupra unei populații neromânești, de un aspect fără îndoială comic, și nu din vina mea, care avea legături de care nu puteam să mă preocup, cu concepțiile sociale ale criticului.
Peste cîteva luni începea drumul de explorare în Ardeal, care va ținea mai mult timp și, legat și el de neplăcerile
