În tovărășie am mers deci la Hotin, stîrnind o mare emoție între evreii locali, cari au aflat instantaneu cu toții sosirea unui „grois purăț”, a unui „mare boier”, am contemplat rătăcana murdară de la Bălți, am străbătut buruienile înalte care duceau, printr-un ținut de vechi răzeși mîndri, la Soroca, și, părăsind otelul în care ploșnițele erau admise ca niște camarazi de zi, nu numai de noapte, care e, prin acele meleaguri, cum se știe, a lor, ne-am îmbarcat pe „parohodul” plin de sărăcie palestiniană, nespus de guralivă, pentru ca, după ce cu toții s-au fost coborît pentru obișnuitele combinații în pîntecele soios al vaporului, să privim jocul lunii pe apă și întrecerea privighetorilor de pe ambele maluri îmbălsămate de floarea sacră a teiului. De la Vadul-lui-Vodă am luat-o în chibitci spre Chișinău și ne-am odihnit în largile odăi curate ale „gostiniții“ Svițera, demnă de amintire pentru paturile fără insecte nocturne. Acestea toate nu fără a fi trecut prin inspecția jandarmilor din cale, cari consideraseră cu cea mai mare atenție sticluțele cu lichide multicolore din cutia de toaletă a boierului bucovinean și fără a fi așteptat la Bălți o zi întreagă sentința poliției pentru că se găsise la mine o bună hartă a Basarabiei, dăruită de un polon amabil în tren, cu însemnări de distanță, pe dos, scrise, din fericire, rusește. Din prudență, ca să nu compromitem pe nimeni, […], n-am fost schimbat un singur cuvînt românesc cu un singur moldovean din partea locului, deși, cum se va arăta în altă parte, contactul meu cu acești frați de mult uitați fusese destul de strîns, și de multă vreme.
Domnul Flondor luă de la Chișinău trenul de Iași, ca să se întoarcă la grijile sale de acasă, iar dorința de a vedea și cetatea lui Carol al XII-lea, Benderul, vechea noastră Tighină, mă îndemna să mă îndrept, singur și fără să știu
