prietenie în ospețele și petrecerile mîndrilor țerani bucovineni.
Apoi am făcut drumurile mele pînă și la cea din urmă bisericuță, înnodînd seria acestor clădiri de aceea pe care o puteam stabili pentru o Moldovă rămasă liberă. Mergeam neștiut, fără legături cu lumea locală sau c’ăzînd în mijlocul ei pe neașteptate, în toiul unor pregătiri de serbători, ba chiar aducînd acasă pentru aceleași zile ale Paștilor pe fetița parohului, ca la Voroneț, ori luptîndu-mă pe alocurea eroic cu birjarii evrei, nespus de rufoși și vorbăreți, cari păreau gata să se ucidă pentru favoarea de a avea în corabia lor ruinată pe „popa” cel străin, – Hochwürden, dacă vă place —, ca să fiu tratat prin peșteri de circiume cu ceaiuri infame pe care le vărsăm pe ascuns ca să nu se supere patronul, plin, de altminterea, de toată bunăvoința. La Sucevița, primirea mea cauză o vădită jenă, aceasta pentru că se aștepta un profesor austriac, un adevărat profesor de Universitate, de la Cernăuți, Kromayer, cercetătorul cîmpiilor de luptă ale lui Hannibal, care a și sosit, împreună cu soția sa, greacă de origine, și s-a învrednicit, evident, de toată atenția cu care un popor robit își primește stăpînii. Deși am întîlnit, ca la Straja, pînă unde înaintasem în cursul călătoriei moldovene, preoți așa de legați de neamul lor, și prin studii spornice, cum era Dimitrie Dan, un viitor coleg de Academie, am căpătat impresia, pe care nu m-am putut opri de a o manifesta, pricinuind supărări pe care aș fi dorit să le pot evita, că acești oameni înstăriți, în bune legături cu oficialitatea austriacă, dar, în schimb, în rivalitate cu învățătorii săraci, cari erau dispuși să se alipească unei iuți politici de răsturnare ca a lui Aurel Onciul, au prea puține legături cu sătenii, cărora li se înfățișează ca un fel de boieri ai lui Dumnezeu în mijlocul îngustării gospodăriilor sătești obișnuite.
Iar la Cernăuți, în Capitala micii țeri rupte de la noi, și
