care i se zbăteau în suflet, printr-o elocvență, puțintel de cafenea vieneză unde, țara stînd totuși pe loc, toate chestiile se puneau și se rezolvau înaintea unei halbe de bere, dar covîrșitoare, copleșitoare pentru ascultătorii uluiți de abundența unui val care nu se mai sfîrșea, precum și prin intonațiile profunde ale unui formidabil glas de tribună.
Îl voi cunoaște mai tîrziu, terorizat și eu de aceste excepționale daruri fizice, mai mult decît gata să-mi adaug iscălitura la a unui Nicolae Filipescu, care fusese complect cucerit, în favoarea unui program supt realizarea căruia trebuia să zacă și atît de scumpa nouă neatîrnare a României noastre. Pentru moment, după ce numai în timpul din urmă începusem a opri pe țigănașul care făcea cu strigătele lui ascuțite concurență neamțului cu „warme Würst”, moșneagului și babei cu „ciorbă de burtă caldă“ și cerșitorilor cu „miluiți-mă și pe mine” și „melostiviți-vă” ca să-i cumpăr incolorul și insipidul Univers, ceteam de la un capăt la altul marele jurnal bine făcut, al cărui scris curajos contribuia să definească „ideile” ce mi se desfăcuseră mie din lunga cercetare a unui trecut serios și onest, avîndu-și baza lui proprie.
Era acolo altă credință decît aceea din frumoasele discursuri cu care se luptau în Parlamente vane, numai de formă, eleganții atleți ai luptelor noastre de partid. Voi învăța a cunoaște și prin propria mea experiență ce era supt această paradă care, la zile mari, cînd se ridica vibrantul glas al lui Maiorescu, cînd Carp își arunca formulele sfidătoare, cînd Delavrancea, încă puțin apreciat ca orator, dar încîntîndu-se de elocvența sa, își desemna în aer pitoreștile capricii, aduna în loje tot ce lumea feminină a vechilor București avea mai fin și mai fermecător. O dată, cu o frumoasă adresă caligrafiată, am fost chemat la ministrul meu, care era colegul doctor Istrati, mie dealtfel personal necunoscut.
