ignora din toată înălțimea unui neîndreptățit despreț.
Din adunarea vechilor mele excursii, cu note despre cele din Scandinavia și cu tragicele scene din Belgrad, văzute în cele dintîi urmări ale lor, am făcut cartea Pe drumuri depărtate, apărută în 1904, și tot în același an au ieșit de supt tiparul”Minervei“ Drumuri și orașe din România. Ele au fost cetite îndeajuns pentru ca să îndemne pe editor la continuarea seriei, iar din tineretul de atunci, unul din cei mai buni elevi ai mei, Vasile Pârvan, menit unei așa de mari și de răpezi cariere, n-a întîrziat să înfățișeze unui cerc destul de larg de cetitori din școli, public onest și înțelegător, cartea menită să intereseze pe români în patria lor însăși.
Peste cîteva luni, în 1905, o altă rea stare de sănătate, în fața oăreia abdicase și știința bunului doctor Teohari m-a îndemnat la un nou și bun drum, pe care, ca ultimă posibilitate de îndreptare, mi-l recomandase el singur.
Data aceasta, nu mai era vorba de a vedea singurele capitale ale țerii, care se dovediseră, cu tot vernisul modern, așa de banal, că au fiecare, dedesupt, mai mult sau mai puțin adînc, o fizionomie particulară, așa de neted pronunțată. Cu trăsura pe care mi-o dădea întîmplarea, pînă la cele mai caraghioase din briștile jidovești ale Moldovei, incomparabile și în ce privește caroseria și în ce privește caii mucenici, mă opream, pe drumuri care n-aveau caracterul comod al liniilor ferate, unde mi se părea mie că este, într-un tîrgușor, într-un sat, ceva care m-ar putea interesa supt un raport sau altul. N-a fost vale, n-a fost povîrniș de deal, n-a fost colț de lume unde să nu fi pătruns astfel. După excursii colaterale era o inițiare aproape complectă în realitățile pămîntului românesc liber, și în ce privește pitorescul, și în ce privește monumentele, dar și în ce privește oamenii, cu tot felul de a fi.
