de sătesc în toată alcătuirea lui. Iar în margene, pe Prutul îngust și urît, adesea revărsat și incapabil de a reține o populație urbană, care de altfel ar fi primit cele dintîi izbituri tătărești, singur Hușul, de îndoită făptură, cu străvechii unguri din Corni, pe calea spre Nistru, spre Ciobîrciu și Cetatea-Albă, și cu oamenii Vlădicăi lui Ieremia Movilă în umbra și mai bătrînei biserici a lui Ștefan cel Mare însuși. Țară făcută cu plan, întemeiată de voinți tari, rînduită de spirite prevăzătoare, cîrmuită cu autoritate, țară de cavaleri, de ostași și de paraziți, cu totul deosebită de pitorescul folklore, de capriciul înflorit al principatului muntean, făcut cum a vrut Dumnezeu, și cum le-a plăcut oamenilor, fiecare la locul lui și cu placul lui, sprijinind pe rînd domnii fugare, gata să fie împrăștiate de orice înaintare a sumbrului front de zimbri din miazănoaptea moldovenească.
O dată, în 1903, m-am fost abătut și peste graniță. La Țibănești, răscolind hîrtiile lui P. P. Carp, aflasem de grozăvia de la Belgrad, cu un rege și o regină omorîți cu pistoale și săbii și aruncați pe fereastă ca în tragediile Orientului. De la Severin am riscat, peste două-trei săptămîni, o aventură acolo. Cum n-aveam pașaport valabil, vameșul ungur, cu grecescul nume de Patéra, mă trimisese înapoi cu jandarmul – clasicul „țipem cu șupa” —, pentru ca în zori de ziuă să-mi iau biletul de cîteva zile la Vîrciorova, să las acolo jandarmul, cu toate protestările lui, și să pun, pe vapor, tocmai cînd stătea să plece, supt nasul furiosului reprezintant al nervoasei Ungarii biletul de liberă trecere. Și astfel la Belgrad am văzut urmele de sînge de pe balconul vechiului conac, dărîmat pe urmă, ofițerii beți cari se crăcănau în ușa cafenelelor și întunecatul colonel Mașin, cumnatul neiertător al reginei Draga, contemplîndu-și opera. Dar, în același timp, am avut prima inițiare, plină de învățăminte, a acelui Balcan pe care suficiența noastră neroadă obișnuia a-l