a trăi în aer liber, n-o tulbura nimeni. Încetul pe încetul, ideea unei cărți răsări, pe care”Minerva”, cu tiparul lui Filip și multicolorele coperți ale lui Rola Piekarski, era gata s-o publice, dînd și recompensa, neobișnuită pînă atunci, de nouă sute de lei pe volum. Am continuat astfel drumuri pe care nu mi le mai cerea starea sănătății, iute restabilită. Pretutindeni, în orașele la care mă opream, căutam să deosebesc faptul primordial, punctul de unde plecaseră toate celelalte, vechea celulă generatoare și, odată găsită aceasta, tot restul devenea inteligibil și interesant. Astfel vedeam în Buzău episcopia creatoare, și azi închisă între vechile ei ziduri, și această comprehensiune totală mă mîngîia de a găsi în biserica gospodărește, dar prost refăcută în vremile de cărturărie ale lui Chesarie și Filoteiu pe cinicul lor urmaș, așezat de politică fostul preot băcăuan și client al Leculeștilor, episcopul Dionisie care, propuindu-mi… să-i scriu biografia, proclama cu glas tare că el nu e „nici bețiv, nici curvar”, iar datoriile le are fiindcă și-a plătit locul și de aceea „ia bani de la popi”. La Rîmnicul Sărat, unde ignoranța distrusese biserica lui Ștefan cel Mare și părea că menește ruinei mînăstirea lui Mihai Cantacuzino, în care, ca președinte al Comisiei Monumentelor Istorice, am avut apoi mulțămirea de a curăți frumoasele fresce brîncovenești, se vedea vadul și vădenii lui, cu toate satele, purtînd nume de glumă ca pentru pribegi, din împrejurimile lui. Cu totul altfel la înfăptuirile rusești, după restituirea malului dunărean de veacuri încălcat de turci: la Brăila, luată în stăpînire de ardelenii noștri pentru un comerț care încă de pe la 1340 tindea și răzbea aici, la Călărași, unde dispăruse și popasul vechilor purtători de răvașe domnești în tolbele lor și umilința sătească a satului lui Licherie, apoi la Giurgiu, care pe lîngă fosta moschee prefăcută în bisericuță moscovită chema pe iubitorul trecutului la insulița plină de frînturi de ziduri
