Acuma nu mai vorbeam, în studile mele istorice, de lucruri care ar fi undeva, asemenea cu alte locuri din alte părți, și ele neștiute de-a dreptul, și nici de oameni cu urmașii cărora să nu mă fi întîlnit, de suflete a căror continuare pînă în prezent să-mi fi fost necunoscută. Am descoperit, vale de vale, povîrniș de povîrniș, tot cuprinsul țerii mele, care atingea așa de puțin pe drumețul bucuros să-și poarte picioarele aiurea iar, aici la noi, găsind, în contacte întîmplătoare, numai prilejul de a rîde, în felul lui Caragiale, dar dincolo de epoca acestuia, de tot ce e strîmb, pretențios, disarmonic, uitînd că pe alături este o altă lume, așa de respectabilă și demnă de iubire, mai presus chiar de pitorescul romantic care-i plăcea așa de mult lui Delavrancea.
O gripă de vară, care nu părea că are de gînd să mă părăsească, m-a făcut să încerc, în 1904, schimbarea de aer, cum o vor face apoi cumplite chinuri de măruntaie, după un copios ospăț la Căldărușani, la capătul unei excursii la Snagov, în care, pe barca lipovenilor împodobită pentru ocazie cu scaune pentru cei mari, Dimitrescu-Iași lunecase de pe tronul pus lîngă al lui Ioan Bogdan și era să-și înece blajina filozofie în mîlul racilor locali, și ei defuncți acuma. Am pornit deocamdată de-a lungul României, spre Severin.
