era așa de grea, de sprijinul tuturora. La o serie de conferințe făcute pentru femeile din lumea bogată am văzut pe atîtea care erau cu totul altceva decît păpușile occidentalizate prin modă, limbă, călătorii, pe care le credeam singure în acele locuri. Lîngă venerabila doamnă Ecaterina G. Cantacuzino, așa de patriarhal boierească în figură, în glas, în gesturi, sufletul cu desăvîrșire ales, cum a dovedit-o publicarea cugetărilor sale, după teribila ei moarte, strivită în tren cu soțul, un pios adunător de acte despre familia sa, al Adinei Gr. Olănescu, născută Ghica, nepoata Cantacuzinilor. De o vrîstă mai înaintată, de un aspect sever, fără farmec fizic, ea arăta o perfectă înțelegere a datoriilor imperioase care se impuneau și sexului ei și categoriei ei sociale în această epocă de mari prefaceri. Ceva mai tîrziu, voi găsi la dna Marghiloman de atunci, viitoarea dnă Brătianu, aceeași călduroasă dorință de a vedea afirmîndu-se însușirile reale ale unui popor prea mult timp desprețuit, și în această credință nepoata de fiu al lui vodă-Știrbei, Cantacuzină din Moldova după mamă, aducea tot spiritul de energie activă al bunicului ei.
Supt îngrijirea harnicului secretar general de la Culte, P. Gîrboviceanu, cu care am fost și prin tăinuite mînăstiri din funduri de pădure, unde călugări meșteri la cîntări, și chiar la cîntece de lume, își dregeau cu vinul porfiriu din pivnițe glasul puțin prăfuit și egumenii se cutremurau cînd în biblioteca necercetată căutătorul de manuscripte atingea cutare hartă între foile păturite ale căreia stăteau grămadă bumăștile de cîte o mie, se lucra serios, fără mult zgomot, la ceea ce pe urmă, cu multe surle și tobe, dar mai cu puțin folos, se va chema „cultura poporului”. Ministerul patrona biblioteca de popularizare”Steaua” și, prins de acuma, tot mai mult, de dorința de a vorbi poporului, pe care ajunsesem a-l cunoaște altfel decît din mahalaua botoșăneană sau din mijlocul cărților
