negricios Vlad Țepeș, pentru ca nici Muntenia să nu fie uitată. Am rămas plăcut surprinși cînd am văzut că lumea stricată de luptele politice și de plăcerile banale se poate înduioșa de un asemenea spectacol. Arhitectul bucovinean Vladimir Mironescu, care-mi arătase și un frumos album de reproduceri în colori ale odoarelor din bisericile bucovinene, făcuse la Șosea o copie în lemn a mormîntului lui Ștefan de la Putna și, deodată, cînd se înălțau rugăciunile pentru pomenirea marelui Domn, al cărui nume ne rechema Bucovina, Ardealul chiar, am văzut, adînc zguduiți, cum pe acel lemn săpat cu arhaice slove se pleacă genunchii bătrînului prim-ministru Sturdza […].
Am descris pe urmă, din însărcinarea lui Haret iarăși, aceste scene și cele din toată țara, tot așa de sincere și de duioase, în Pomenirea lui Ștefan cel Mare.
Numai dintr-un colț s-a ridicat un strigăt de indignare contra proslăvirii măcelului. Am cetit pamfletul. Autorul era un fost călugăr Teodorescu, care iscălea pornografiile sale favorite: Tudor Arghezi. Peste treizeci de ani netrebnicia unui tineret conrupt era să facă din el un nou Eminescu…
Era pe drum bun lupta pe care o începusem la România jună și o urmasem în Epoca, răsplătit de Filipescu cu o ladă de excelent vin, prin articolele care, adunate, au format, pe aceeași linie, de acum neclintită, volumul Cuvinte adevărate… Din toate părțile veneau semnele că această societate, care părea vrăjită de o detestabilă politică și veștejită de aburul fierbinte al intereselor materiale, trăiește, vrea să trăiască, de o altă viață, tot mai sus și tot mai larg, peste brazdele însîngerate ale hotarelor săpate în carnea ei.
Simțeam nevoia tot mai mult, în această operă care totuși
