Nu-mi stătea prin gînd, la început, prin 1899, să ating în l’Indépendance Roumaine subiecte politice. Dar nu numai în sufletul meu, ci în acela al unei întregi generații, mai ales al celor cari avuseră legături cu Apusul și cunoscuseră societăți de o civilizație modernă adevărată, activă, cu simț de răspundere, oricare ar fi fost și acolo greșelile și slăbiciunile, cu îngrijire ascunse însă de acea ipocrizie despre care gînditorul francez a spus că „e un omagiu pe care viciul îl aduce virtuții”, se ivise părerea că și în acest domeniu, de care, de altfel, la noi atîrnau toate celelalte, nu se mai poate ca acum. În adevăr era de toată evidența, chiar cînd ea nu era produsă de flacăra răscoalelor, care nici ele nu lipsiseră cu totul, că e imposibil să se trăiască mai departe cu milioane de țerani fără pămînt, fără drept adevărat în viața publică – afară de gluma insultătoare care era colegiul al III-lea, încadrat de jandarmi, mînat ca vitele, bătut sau plătit și, la capăt, înșelat —, și lipsiți de orice creștere prin școală, cu o burghezie care în Moldova era aproape total străină și nenaționalizabilă, cu o boierime sfîșiată de patima politică, dar oprită într-un putred oportunism, peste al cărui fond regele îmbătrânit hotăra sterpe schimbări de regim, și cu o intelectualitate complect zăpăcită, oare nu-și
