apărut la”Minerva”, pe care ajunsesem astfel a o ținea material în mare parte: Filip mai izbutise tocmai prin publicațiile mele a-și găsi patroni printre oamenii cu avere și, de la un timp, cu interesarea moștenitorilor lui G. Gr. Cantacuzino, și-a clădit palatul la doi pași de Universitate, splendidă întreprindere, de care, cu gîndul la România jună, va izbuti să lege un ziar cu numele tipografiei. Cel de-al doilea, cu material intern, n-a zăbovit mult. El a fost prilejul unui neașteptat incident tragicomic, care merită să fie povestit.
M-am trezit acasă cu d. Știrbei profund tulburat. Îmi anunța un duel, da, un duel între unchiul său Gheorghe Știrbei și un om politic bucureștean, foarte cunoscut, dar a cărui vrîstă nu-l arăta potrivit pentru asemenea regulare de socoteli. Iar motivul acestei temute întîlniri care ar fi să fie, eram și eu, și anume, prin cartea pe care o isprăvisem de tipărit. Am înțeles, dar nu fără greutate. Am aflat întîi că beizadea Gheorghe Știrbei, autorul unei foarte interesante scrisori pe care o tipărisem, și care era la nivelul acelora, despre societatea din Petersburg, pe care le adresase tatălui său, Domnul pe la 1850, trăiește. Trăiește la Paris, cu totul retras, absolut uitat, însurat cu o străină, o austriacă, ale cării fete îl vor moșteni, dar și nepotul trebuia să aibă parte din această moștenire care se făcea atîta timp așteptată. În scrisoare se discutau lucruri privitoare la rudele acelui om politic. Cum familia Știrbei și alte familii se luptau între ele pentru tron și deci se urau, răutatea din scrisoarea așa de tinerei beizadele se explica. Față de vădirea acestei dureroase aluzii, omul politic n-avea a face decît cu insultătorul, cu calomniatorul care păcătuise așa de greu cu șaizeci de ani în urmă, dar acesta, amenințat la nouăzeci de ani de o sabie așa de sigură, anunța pe d. Barbu Știrbei că-l dezmoștenește.
