periculoasă și pentru prestigiul civilizației franceze celei adevărate, între cei cari se interesau mai călduros de ce se petrece era chiar tînărul pe care toate obișnuințile și tradițiile sale ar fi trebuit să-l îndrepte către lagărul celălalt.
Pe sama noului meu prieten, am putut tipări, în legătură cu publicațiile cantacuzinești, documente relative la Constantin-vodă Brîncoveanu, însemnări din țară, ca a moștenirii lui, dar mai ales multe rapoarte din corespondențele străine care de ani de zile așteptau să iasă la lumină și pe care Academia, la care se lucra încet, nu le-ar fi putut primi în acel moment. Un nou volum se adăugea astfel la elegantele ediții in-l2 ale”Minervei”, căreia avea de ce să-i fie recunoscătoare știința românească.
Cele două volume de documente privitoare la Domnia lui vodă-Știrbei, legate de un studiu pentru Academie, care a ieșit apoi deosebit, au întîrziat, apărînd numai în 1908. Nu știu cum am ajuns a cunoaște pe d. Barbu Știrbei, omul tăcut și păzit, supt a cărui discreție perfectă, de baronet englez, se ascundea o așa de mare ambiție, servită de o fină inteligență și de un instinct moștenit în judecarea situațiilor politice, tînăr lipsit sufletește de toate defectele, ca și de toate calitățile vrîstei sale, însă avînd desigur tot ce poate atrage și reținea o prietenie de sfat bun. Vorbea doar de distanța pe care o punea Carol I între dînsul și între societatea românească fără a voi să facă într-însa nici o deosebire de persoane, nici o gradație de stimă.”Pentru Regele, un neamț nu e ca alt neamț, dar românii sînt pentru dînsul tot o apă.” Se putea gîci doar ce rol ar fi dorit să aibă pe lîngă o regalitate cu urechile deschise. Țiindu-se la o parte de viața partidelor iar, cînd l-au captat o clipă conservatorii, de care era legată amintirea chibzuitului său tată, s-a grăbit să treacă direcția grupului craiovean asupra fratelui care