articole din revista franceză, pe care o scotea cu d. Brîncoveanu, dîndu-i un larg orizont, La Renaissance latine. Am găsit acolo una din rarile recunoașteri, din partea lui Mielvaque însuși, nu a muncii mele științifice, ci a lucrurilor urmărite și realizate după putință în țara mea, pe care mi le-a dat străinătatea care, firește, avea cu totul alte griji.
În casa din strada Scaune, discret și elegant mobilată, d. Brîncoveanu aduna o lume aleasă. N-avea nici o legătură politică și, cîștigat apoi, un moment, de liberali, s-a despărțit în urma unei grosolane carje în Cameră contra „prinților”, din partea unui om de o nerozie deosebită, pentru ca să-și caute un loc în deosebite direcții ale dreptei fără a afla vreodată ce merită priceperea sa iute și multele sale cunoștinți. Astfel se găseau acolo, pe lîngă dra Văcărescu, pe care am cunoscut-o și acasă la părinții ei, energică figură foarte sprîncenat și ochios românească, din care emana viață și dorință de muncă, deci altceva decît legenda ce se țesuse în jurul unui vis neîmplinit, pe Procopiu, care-și urmărea vînatul pentru partid, pe C. Mille, pe care, peste amintirea cetirilor din cărțile sale, îl vedeam acum întîia oară, greoi în figură și în trup, adevărat marsuin, și tăcut, în ciuda unei inteligențe reale, tot ca un marsuin, precum și pe alții pe care nu mi-i mai aduc aminte. Atmosfera era fără îndoială de stînga și trăgea spre clubul neo-liberalismului, dar se agitau, la masă și după masă, Mielvaque ascultînd cu atenție, multe probleme ale zilei, în a căror deslușire comesenii aduceau, e adevărat, mai multă bunăvoință și încredere decît pricepere adevărată. D. Brîncoveanu însuși n-avea nici una din prejudecățile pe care i le-ar fi putut da averea și situația socială, și astfel, cînd, la 1906, ideile mele m-au scos și în stradă, contra păpușeriei străine, de modă superficială, care era periculoasă pentru cultura noastră, încă așa de gingaș tînără, dar care-mi părea nu mai puțin
