publice care ar fi de dorit mă nelinișteau. Și, pentru dînsul, ca un dar de prieten, am tipărit la Socec, în foarte bune condiții, vechea tipografie căutînd să nu se lase supt nivelul”Minervei”, Cronica pe care și azi am motive s-o atribui lui Constantin Căpitanul Filipescu.
Intre doritorii de acel altceva care era în aer, de care nu putea să scape nimeni, nici, cu atîta părere de rău, regele, care credea că ne-a găsit barbari, că ne-a „civilizat”, în singurul fel cum. trebuia, și că a făcut-o și deplin și definitiv, era și tînărul Constantin Brîncoveanu.
Fiu al lui Grigore Brîncoveanu și deci, din cauza vrîstei înaintate pe care o avea tatăl la nașterea lui, însuși nepotul lui vodă-Bibescu și a lui vodă-Știrbei, cari aceștia nu aveau atunci decît strănepoți, și al fiicii devotatului diplomat grec în serviciul Turciei, Musurus-Pașa, frate al unei femei de incontestabil geniu poetic, dna de Noailles care însă nu se bucura atunci de marea și meritata faimă universală de mai tîrziu, el sacrificase tot ce-i putea da ca plăceri, și spirituale, chiar ca viitoare carieră, Franța, în a cărei limbă, în a cărei cultură fusese crescut, și venise în România, încă rămasă în urmă și în pragul unei grele crize, pentru a se face român, începînd prin a intra într-un regiment. Român însă nu în sensul egoist și oportunist al cuvîntului, puind în marea afacere politică, singura decisivă, numele său așa de mare și importanta sa avere, ci român în acel sens mai curat și mai înalt în care înțelegeam și eu rostul neamului nostru.
În marea sa tinereță, el era sfătuit de un prieten mai în vrîstă, om de superioare însușiri, Marcel Mielvaque, scriitor de talent, cugetător original, dar mai ales suflet franc și inteligență capabilă de a deosebi stări de lucruri înainte ca ele să se fi pronunțat pe deplin. A fost unul dintre cei dintîi cari au înțeles că în această Românie în care se inițiase așa de răpede se petrece ceva, și avea destul curaj ca s-o recunoască public, cum a făcut-o în
