În partidul liberal, în ce se mai putea vedea dintr-însul, nemulțămirile erau enorme. La Galați, d. Orleanu, unul din miniștri cei noi ai lui Brătianu, dezaproba public pe șeful care adusese o astfel de calamitate asupra țerii, și el nu era singurul care să vorbească astfel. Și credința celor mai de aproape oameni de casă se clătina în vîntul cumplit al dezastrului. Omul care nu putea să animeze pe alții s-a găsit complect izolat, lipsit de orice sfat care ar fi putut să-l susție. Nu pot ști cît îl vizita un altul din oamenii pe cari el, în timpul de autocratică diriguire, îi crease aproape din nimic: Al. Constantinescu, a cărui inteligență, în general recunoscută, era dăunată însă printr-o înfățișare fizică pretind la ridicul și prin reputația pe care o avea acest om de un perfect simț practic, singurul în tot partidul, că urmărește și sprijină orice afaceri. Acesta măcar nu s-a îndoit niciodată, dar trecerea-i era atunci destul de mică printre ai lui, deși Regele îl prețuia foarte mult, aicîndu-i totuși pe numele unei porecle injurioase, pentru că era unicul cu care se putea lucra în adevăr.
Dacă un Gheorghe Mîrzescu, gazda pribegilor prieteni, acela în a cărui frumoasă casă cu două rînduri de la Copou ei se mai puteau intîlni, ținea la dispoziția oropsitului șef al Guvernului o deșteptăciune firească și, mai mult: un echilibru moldovenesc, așa de prețios în asemenea împrejurări, tînărul ministru, care abia se deprinsese a vorbi în Parlament, unde mai tîrziu va ajunge să domine prin onestitatea sa, dar și prin realitatea politică a oricării propoziții rostite, n-avea încă nici o influență, și tineretul, setos de a parveni, nu consimțea să și-l recunoască șef. Dimpotrivă, în frunte cu iuțea vorbărie, avînd ca un sunet de mitralieră, a dlui Iunian, mărunt avocat gorjan, apoi cu insultătoarea sfidare a dlui Tilică Ioanid de la Severin, cu brutala izbire a dlui Nunucă Protopopescu, o adevărată „ligă olteană”, la care se adăugea cîte un coprovincial pierdut apoi pentru politică, fără să uit
