Pherekyde chiar dezmințind figura lui de luptător medieval și dispărînd cu totul din actualitate, iar umbra lui I. I. Brătianu, mititelul, blajinul și așa de nedrept neglijatul Porumbaru pierzîndu-și ființa o dată cu dispariția luminii de la care pleca; Vintilă Brătianu, în sfîrșit, își îndeplinea cu o perfectă conștiinciozitate de bătrîn birocrat însărcinările exterioare. Ceea ce slăbea și mai mult direcția era o oarecare nesinceritate față de războiul în care guvernul se aruncase pe baza unor calcule rău făcute de șeful care de fapt existase el singur la început. Pe de o parte se păstrau oarecare legături cu Bucureștii, unde Procopiu, lăsat anume acolo, avea o anumită misiune, cum o avea una și profesorul Tzigara-Samurcaș, lăsat cu grija reședințelor regale și capabil de a trece, pînă în intimitatea ocupanților, cu mult peste aceste atribuții precise. Aceasta fără a mai pomeni tot ce continua să fie între oamenii de stînga ai partidului, ca d. Sassu, și acela care de a doua zi după catastrofă dezbrăcase haina de colonel român pentru a fi unealta, supusă față de stăpîn, insolentă față de populație, a ocupanților. În plină Cameră se va declara de pe banca ministerială că, da, Procopiu a rămas la București din ordin. Iar, pe de altă parte, se făceau, încă de la început, pregătiri de retragere în Rusia, pînă la Harkov, părăsindu-se astfel credința că pe noul front s-ar putea produce o rezistență durabilă și cu folos.
La opoziție, starea morală nu era mult mai bună. Take Ionescu rămas – după însușirea de către Marghiloman a rolului de împăcător cu Centralii și după moartea lui Filipescu – singurul șef posibil al unui partid conservator de care nu-l lega nici nașterea, nici mediul, nici ideile fostului „democrat“, vroia continuarea războiului, dar realitatea luptei înspăimînta un suflet iremediabil timid. Lîngă dînsul, conservatorii vedeau, din imensa nenorocire, în primul rînd posibilitatea, necesitatea chiar de a înlocui regimul, cu omul care o provocase. De fapt, după rămînerea supt o ocupație,
