ai culturii românești în secolul al XVIII-lea grămădiseră în biblioteca diecezană atîta material încă neîntrebuințat, cuprinzînd pînă și cutare cronică a principatului muntean. Episcop era atunci marele binefăcător Mihail Pavel, caracteristic țeran tonsurat, care nu ținea nimic pentru sine, dînd totul pentru dăinuirea și luminarea neamului; deși l-am zărit cîndva, ca aparență un simplu preot cu barbă, tîrînd ciubote greoaie, n-am vorbit niciodată cu dînsul, relațiile mele fiind, în vastele odăi goale ale cancelariei vlădicești numai cu canonicul Neș, tatăl doctorului pe care l-am cunoscut pe urmă așa de bine, și-mi aduc aminte foarte mult surprinderea cu care, în această nouă coborîre cu un veac în urmă, ca prin vremurile lui Vulcan el însuși, m-am găsit în fața acestor clerici de o croială atît de deosebită de a blăjenilor, iar mie cu totul necunoscută: capetele rase, lungile mustăți de nemeși unguri din zilele lui Pavel Chinezul, vechile anterie tîrîndu-se pînă la pămînt, pipa lungă ca un ciubuc turcesc. Și nu mai puțin accentul străin urechilor noastre – într-o seară, trecînd cu trăsura prin satele din jurul Orăzii, îmbălsămate atunci de mirosul dulce al copacilor înfloriți, n-am înțeles dintr-o dată ce e acel „cheiu” (teiu), căruia, împreună cu „acațul” (salcîmul), i se atribuia principalul merit pentru delicata mireasmă. Vorba cădea înceată, întretăiată de lungi căderi comode sau pline de înțeles, din gura tăbăcită cu tutun a acestor bătrîni, cari hrăneau în modesta lor izolare mari visuri, pe care nici unuia nu le plăcea să le mărturisească.
Am terminat în sfîrșit de tipărit voluminoasa carte la care atîta lucrasem și a cărei publicare îmi dădea prilejul să arăt ce nedreptate mi se făcuse la Academie. Cel dintîi articol, în Epoca, a fost datorit, am aflat-o mai tîrziu, ciudatului falsificator Caion, cel care „descoperise” pe Kemény, „autorul ungur», după care Caragiale „plagiase” Năpasta – și jurații au achitat, după
