unde era șeful său suprem, care nu știa parola, iar la poarta casei mele generalul m-a rugat să-i las pardesiul fiindcă, în loc de a merge la Buzău, unde-i era comandamentul, se duce acasă, la familie, în București. Ce-mi mai trebuia ca să știu ce război facem? Campania în Bulgaria nu ne învățase nimic. Dimpotrivă, prin rezultatul favorabil, ne nărăvise numai.
Peste puțin eram la București, unde mutasem ziarul. Din odăița mea de la Hotel Regal scriam cea mai mare parte a lui, zi de zi, ajutat, pentru partea tehnică mai mult, de un tînăr inteligent, care părea deosebit de devotat – cum sînt ai noștri, nu e așa? pînă la moarte… – d. Al. Cusin, fost elev de la Iași al dlui Cuza, despre care în acele zile nu se vorbea nimic și care n-avuse nici un schimb de vederi cu mine. În această odaie de otel am văzut intrînd ca o furtună pe d. Goga, în uniformă de soldat, care-mi vorbi cu ochii pe care-i face cînd e vorba de un lucru mare, de grozăviile de iad, de „infernul lui Dante», pe care, de la Oltenița, îl văzuse la Turtucaia. Cu iuțeala fulgerătoare a concluziilor sale, acela care nu consimțea încă de atunci să fie numai un mare poet îmi declara că de acum nu mai e nimic de făcut – o știam din gura lui încă de la răscoalele țerănești, după care au urmat cunoscutele negocieri ardelene cu Kristoffy, ministrul de Interne al Ungariei – și că rămîne, acum cînd nu mai era celait refugiu, decît revoluția. Da, revoluția… Cum nu mi-am atribuit niciodată un rol într-o prefacere așa de grozavă, m-am mulțămit să răspund:”Eu sînt bătrîn: fă-o d-ta, și eu voi privi la dînsa“. Peste cîteva zile, criza de desperare trecuse; pe străzile Bucureștilor, cu un pas în urmă, d. Goga întovărășea pe Nicolae Filipescu, care nu spusese niciodată că mîntuirea stă într-o revoluție, deși el ar fi putut s-o conducă.
Din cînd în cînd împrejurările mă duceau la Ionel Brătianu.
