auditor, lui, celui care luptase din răsputeri ca să ne păstreze cu germanii și contra Țarului, a cărui mînă o sărutase totuși, cu devoțiune, la Constanța, i-am răspuns: „de vreme ce pe Stere l-ai făcut colonel, eu trebuie să fiu cel puțin general“. M-am lăsat ceva mai ieften: de ce nu s-ar face un ziar al frontului? Lui Brătianu nu i-a plăcut. La ce ar folosi, se gîndea el, și această intrusiune a literaturii, cînd lucrurile sînt așa de bine puse la cale și legate așa de strîns? Ziarul s-a făcut de fapt, și nu l-a cetit nimeni, cu cîtă credință și pricepere erau puse într-însul. La urmă, a consimțit să deie și foii mele, pe care am făcut-o zilnică, suma ce-mi trebuia pentru ca să cumpăr hîrtia.
Încolo, nu mai aveam nimic de vorbit. Ce sfat putea să ieie superbul, ajuns la capătul socotelilor sale, de la un biet profesor, de la un adversar politic desprețuit, cu care se plătise printr-o sărutare în momentul decisiv? Dar întîmplarea, care e uneori extraordinar de inteligentă și-și are simpatiile și antipatiile ei, m-a făcut și data aceasta să fiu martor la momente pe care Brătianu desigur că nu le-ar fi vrut cunoscute, mai ales dacă ar fi prevăzut ce era să se întimple. O chemare la telefon ne întrerupe.”Nu e nimic, spune el îndată, bulgarii ne-au atacat la Turc- Smil. N-are importanță. E o simplă demonstrație. Știu eu înțelegerile mele. Și apoi ei au acolo numai o brigadă, iar generalul Teodorescu o divize”. Peste un șfert de ceas, o nouă chemare.”Nu ți-am spus? S-a făcut. I-a răspins.”
Numai cînd o telegramă în limba germană a căzut pe neașteptate, între ordinele cu privire la internații Centralilor – urîtă practică nouă introdusă de germanii înșiși – și buna doamnă Brătianu a intervenit pentru femeile desperate din acel lagăr, iar Brătianu, care declara că nu știe acea limbă, mi-a trecut-o mie ca să i-o traduc, și ea nu era altceva decît declarația de război a Reichului, ca o umbră trecu pe fața omului celui sigur.
